Luni – 18 august 2003
La ora 7 trebuia sa fim tot in in fata la Angelica. Cativa au intarziat un pic. Nu-i nimic, am plecat pana la urma pe la 8. Spre amiaza am ajuns in Statiunea Borsa. Gresisem locul unde trebuia sa oprim. Am fost nevoiti sa ne intoarcem in jur de 10 km. Soferul a fost destul de bun cu noi. Ne-a mai dus el un pic prin padure, pe un drum forestier. Am scutit in jur de 5km de mers pe jos. Prima zi a fost destul de obositoare. Inca nu eram obisnuiti cu greutatea rucsacului. In grup erau persoane cu care puteam vorbi. Grijile ca nu am sa am cu cine sa ma tin de nebunii s-au risipit. Pe la ora 6 am ajuns la Lala Mare. Lacul era destul de mare, dar niste cehi mi-au zis ca nu este prea adanc. Spuneau ca este pana la buric. Dupa ce ne-am odihnit un pic am pornit cu Lavinia spre Lala Mica ca sa cautam un loc de campare. Pe harta locuri de campare erau langa Lala Mica. Mi-a placut aceasta experienta de a urca pe munte in compania unei fete. Nu ma asteptam sa fie fete carora sa le placa asa de tare muntele si sa fie si determinate. Locul de campare pe care l-am gasit a fost superb.
Marti – 19 august 2003
M-am terzit de dimineata si am plecat impreuna cu Lavinia si Roxana spre Vf. Ineu. Aveam de urcat in jur de 300 m altitudine. Urcusul a avut niste portiuni destul de grele. Oricum eu am fost cel care a ales sa-l urce pieptis. Asa ma simt cel mai bine. Cand urc muntele pieptis. Un pic cam epuizat, dar am reusit sa ajung pana sus. Am facut fotografii, am mai admirat peisajul si am pornit spre locul de campare, de data asta pe traseu. Sa vedem cat e de lung si gradul de dificultate.
Inca nu aveam pofta de mancare. M-am fortat sa mananc. Nu vroiam sa lesin pe stanci. Nu plecasem de mult timp si a inceput sa ploua. Norocul meu a fost ca eram in preajma refugiului Ancuta. Nu a plouat tare mult, in jur de 5 minute. Am reinceput traseul. A fost destul de spectaculos, dar nu la fel de spectaculos cum a fost in Fagaras. Pe la amiaza a mai fost o furtuna, care am vazut-o pur si simplu cum se apropia. Daca eram cu 20 de minute in fata nu ne-ar fi prins. A plouat si fulgerat in jur de 45 de minute. Eu ma amuzam copios. Incercam sa creez o stare de frica-amuzament. O imitam pe o fata pe care am vazut-o cu cateva zile in urma. Fata plangand afirma: "Si, si, mi-a fost frica sa nu fac soc hipotermic.". Faza asta am vazut-o la stiri. Stirile au fost destul de cutremuratoare, multi morti, dar nu au reusit sa ma sperie. Stiam ca asa e pe munte. Daca as fi ascultat ce zice lumea si m-as fi speriat de numarul de morti pe munte, nu urcam nici macar un deal. Spre seara am campat in Saua Galatului. Majoritatea vroiau sa renunte. Traseul a fost lung si greut. Oboseala le intrase pana in oase. Pe unii i-am convins ca nu are rost sa renunte. O singura persoana nu am reusit sa o conving. Le-am spus ca eu nu renunt, chiar daca ar fi sa ajung acolo de unul singur. Lavinia vroia si ea sa ajunga sus pe Pietrosul, asa ca nici ea nu ar fi renuntat. In zona unde am campat, mai era un grup de straini. I-am intrebat ce planuri au si pana la urma am hotarat sa plecam impreuna.
Miercuri – 20 august 2003
La 5:30 Lavinia m-a trezit si am plecat spre Cascada Cailor. Inca nu se luminase bine. Am fost nevoiti sa ne descurcam cu lanternele. Pe la ora 6 am ajuns pe langa o stana. Am intrebat pe un cioban unde este cascada, iar acesta ne-a intrebat la randul lui daca suntem nebuni. Ce turist mai umbla la ora aia in cautarea unei cascade.
Pe langa stana era inceputul cascadei. Ciobanul ne-a dezamagit spunandu-ne ca nu se poate cobora pana jos fara funie. Ne-am incapatanat si am plecat sperand sa gasim locuri pe unde sa coboram. Ne-am cam chinuit sa coboram, dar greut, am reusit sa ajungem pana jos. Emotiile au fost mari. A fost destul de abrupt, dar Lavinia a fost mai determinata decat mine. Si asa, pana la urma, mai cu hai, hai, mai tras de maneca am ajuns sa vedem cascada si de jos. Acum nu-mi pare rau ca am facut acest lucru. A meritat tot efortul. La intoarcere am vazut si intrarea in Pestera Cailor.
Pe la ora 10 am ajuns inapoi la corturi. Le-am spus celor din grupul cu care trebuia sa mergem ca noi mai trebuie sa mancam si sa ma stam un pic cu grupul cu care am venit si ne pornim si noi peste 30 de min. Numai 30 de min n-au fost. Am facut noi ce-am facut si ne-am pornit la 12.
Parea sa fie o zi destul de mohorata. Aveam parte de ceata. Pe traseu ne-am intalnit cu foarte multi cehi.
Pe la ora 6 ne-am intalnit si cu grupul cu care aveam sa urcam si pe Pietrosul. Pana la 8 am pus corturile, si am cercetat imprejurimile.
Joi – 21 august 2003
Azi avea sa fie ziua cea mult asteptata. Pe la 10 am pornit spre Pietrosul. Am ajuns pe Pietrosul pe la 12. Am stat pe acolo in jur de o ora, am luat pranzul acolo, si in final am plecat spre locul in care trebuia sa ne intalnim cu celalalt grup. In timpul coborarii am intalnit foarte multi poloni. Erau un grup de 40 de persoane care au venit sa urce Pietrosul. Acum stiu si forme de salut in polona. Ma amuza enorm sirul de poloni care se indrepta spre varf. Am mai facut un popas langa statiunea meteorologica pe malul lacului Iezer. Ce mult imi plac lacurile de munte. Pacat ca-i apa rece, ca de nu as mai fi stat cateva zile pe acolo. Dar, trebuia sa ma despart de acel loc minunat si sa revin in civilizatie.
La ora 6 ne-am intalnit cu grupul. Au fost un pic de probleme cu transportul. Soferul care n-a adus si care trebuia sa ne ia inapoi ne-a cam tras tzeapa. Ciudat, tocmai cand trebuia sa vina sa ne ia s-a stricat si masina.