Vineri, 24 iule – 2003
Am plecat din casa dupa putine minute trecute de ora 0. Dupa ca ce am mai asteptat un pic prin gara a venit si trenul. In compartiment am stat cu 2 vecine de-ale lui Mugur; ele mergeau la Mare. Pentru ca sa reusesc sa plec in aceasta excursie am fost nevoit sa-mi mint parintii. Le-am spus ca ne mai intalnim cu un grup in Brasov. Daca le spuneam ca plec doar eu cu Mugur, nu ma lasau. Sigur ziceau: “Ce stii tu ce-i muntele? Este periculos. Nu vezi ce multe accidente se intampla? Lasa ca ai sa mergi alta data cu cineva care stie...”. Na, ce pot sa fac, vroiam sa fac ceva foarte greu care sa-mi ridice moralul si sa-mi creasca increderea in mine.
Pe la ora 2 am constatat ca rucsacul meu s-a rupt. Ruptura era destul de serioasa. Cam cadeau lucrurile din el. L-am cusut bine, bine de tot, cu ocazia asta am facut si bataturi la degete.
In Ploiesti am cobarat pentru ca trebuia sa schimbam garile. Ne-am grabit sa ajungem in cealalta gara, Ploiesti Vest crezand ca avem tren in jumatate de ora. In zadar trenul era la ora 10. Pana la 10 am stat la o benzinarie, la OMV care avea si terasa. Pe tren mai intrebam printre turisti care este treaba cu Muntii Fagarasului. Am auzit si povesti triste. In mine se infiripea un sentiment de emotie combinat cu teama si o dorinta apriga sa reusesc ceea ce multi considera greu.
Spre seara ne-am hotarat sa campam la strandul orasului Victoria, se apropia ora 7 si deja eram cam obositi dupa atatea ore petrecute in tren, pe autobuz, in praf, etc. Localnicii se laudau cu strandul lor si il considerau cel mai frumos strand din Europa. Ce-i drept apa era incalzita si curata, avea dusuri cu apa calda, baza sportiva si teren de volei pe nisip.
Sambata, 25 iule – 2003
Ne-am trezit pe la ora 9, iar pe la ora 10 ne-am apucat de traseu. Am ales triunghiul alb cu rosu. La o bifurcatie de drumuri am mai intrebat un localnic de indicatii. Ne-a spus ca traseul pe care mergem noi e un traseu de “pantofari”, asa ca am pornit pe un traseu pentru cei care vor sa faca treaba (exact ceea ce cautam noi), doua dungi albe si una albastra. Rucsacul inca tragea cu putere de spatele meu. Era destul de greu, aveam in el mancare pentru 7 zile.
Am gasit foarte multe mure, afine, zmeura. Am mancat pe saturate. Pe traseu, prin padure este un gol alpin acolo am vazut o caprioara. A fost un moment emotionant, spulberat de o vespie care si-a lasat acul in piciorul meu. Mugur radea, in scurt timp a fost si el intepat. Pe la 1700m s-a cam terminat cu padurea, cu mustele si tantarii care atacau fara frica.
Seara am campat pe la 1900m – 2000m.
Duminica, 26 iule – 2003
Iar ne-am trezit tarziu, pe la 9, dar ce mai, noi am plecat pe munte sa ne relaxam. Pe la 11 am ridicat panzele. De acum a inceput aventura. Mergeam pe Muchia Tarata, intr-o parte era perete din stanca, iar in cealalta parte prapastie. In unele parti era ceata si nu vedeam fundul prapastiei, destul de infricosator, insa cand mai dadeam de un loc unde nu prea era ceata, privelistea era superba. Pe aici am vazut si capre negre. Spre amiaza am ajuns la lacul Podragu. Am ramas impresionat de lac. Imi era putin ciuda ca nu era mai cald sa pot sa inot un pic. Apa era curata, vedeai ca prin sticla; ispititoare. Cativa turisti spuneau ca e adanc si ca nimeni nu a reusit sa-i dea de fund. De obicei cand aud ceva de genul asta incerc si eu si de cele mai multe ori reusesc; uneori am iesit si cu dureri de urechi. Dar cine stie, era lac intre munti.
Erau foarte multi turisti straini, majoritatea cu care am discutat erau poloni.
De la cabana am schimbat marcajul. Am mai mers cateva ore, ne-am mai bulgarit cu zapada iar prin preajma varfului Corabia, pe la 2300m am asezat cortul. De-o parte si de alta a cortului era vale abrupta. Cand trageam pietrele din pamant de pe locul unde urma sa punem cortul, una era mai tare infipta si am fost nevoit sa trag mai cu putere; pana la urma a iesit din pamant, iar eu am inceput sa ma rostogolesc la vale si erau sanse foarte mari sa fiu o cifra in plus in statisticile cu accidente montane.
Luni, 27 iule – 2003
Dupa cum ne-am obisnuit pana acum, tot tarziu ne-am trezit. Numai ca azi emotiile erau mai mari ca de obicei. Mai aveam putin si scopul nostru urma sa se transforme din dorinta in realitate. Pe la ora 11 am plecat sa cucerim cel mai inalt munte din Romanaia 2544m. Pana pe Moldoveanu, pe traseu am vazut foarte multe cruci, care ne cam puneau pe ganduri.
Spre amiaza am ajuns sus pe Varful Vistea Mare (in spatele meu e Moldoveanu). Mai aveam de mers 15 min pana pe Moldoveanu, cel putin asa scriau marcajele. Noi cred ca am facut mai putin. Epuizati cum eram am lasat rucsacele si am inceput sa fugim ca sa ajungem mai repede.
Initial am vrut sa stam o noapte pe Moldoveanu, dar nu prea am avut cum sa ancoram cortul pe acolo. Sansele ca vantul sa-l ia era cam mari, asa ca ne-am multumit doar cu fotografii (vedere spre Lacul Valea Rea, partea sudica, partea estica). Mi-am luat o pietricica ca sa am amintire asa ca muntele nu mai e chiar 2544m, ci 2543,99m; daca ar face toti asa, muntele ar ajunge doar un simplu deal. Dupa ce am servit pranzul pe Vistea Mare am plecat sa vedem si cum arata un refugiu; Refugiul Portita Vistei. Prin Portita Vistei am luat-o spre Hartopul Ursilor. Valea foarte abrupta de la 2300m pana la 2000m am coborat-o in timp de 2 ore. Trebuia sa am grija de glezne, am sa mai am nevoie de ele la iarna, la schi. Am campat in Hartopul Ursilor langa o cascada. Apa din cascada era un pic mai buna decat apa pe care am baut-o pe traseu, nu mai avea aroma de zapada. In sfarsit aveam si lemne, am facut foc, si am avut ocazia sa ne pregatim supa, piure; in sfarsit mancare calda.
Cortul l-am pus in vale, langa o cascada si a trebuit sa facem un perete din pietre in partea in care dormeam cu picioarele ca sa nu ne ducem la vale. Aveam senzatia ca dorm in picioare, fapt pentru care somnul nu prea a fost odihnitor. Oricum, cand dormi cu cascada la cap, nu-ti mai pasa de nimic, nici chiar de urs. Parca ce daca mai batea vantul si imi dadea impresia ca cineva umbla pe langa cort, doar nu am auzit prea multe povesti triste pe tren cu oameni mancati de ursi si ce mai conta acum ca numele locului unde am campat este "Hartopul Ursilor".
Marti, 29 iule – 2003
M-am trezit mai devreme ca de obicei, pe la ora 6 nu am mai avut chef sa dorm. Poate din cauza ca nu sunt adeptul dormitului in picioare. Am inceput sa umblu prin zona sa mai treaca timpul, iarba era uda si tot aveam tendinta sa alunec, mi-am luat harta si am inceput sa studiez traseul pe unde am fost, doar asa ca sa pierd timpul. Imi era foarte dor sa citesc o carte.
Drumul prin padure a fost foarte placut. Unde priveam cu ochii era vegetatie sau cascade, un fel de Cheile Bicazului numai ca pline cu vegetatie.
Cand am ajuns mai la poalele muntelui am vazut 2 serpi sau vipere, nu le cunosc. Inconstientul din mine nu a stiut cat de repede se pot misca, chiar daca nu au picioare. Am luat o bota si am vrut sa omor una, sa o am pentru acasa, asa ca amintire; vorba aia: “Tine-ti prietenii aproape, iar dusmanii si mai aproape.”. De vreo 3 ori am dat cu bota in ea si nici o data nu a ripostat; m-a ignorat si s-a tarat mai departe. Nu am reusit sa o lovesc intr-un punct vital. In schimb am gasit mai la vale o piele de sarpe si m-am multumit cu aia.
Din Vistisoara pana in Victoria, in jur de 5km am mers prin arsita soarelui. In apropiere de Victoria era o zona interzisa, garduri inalte din beton, copaci inalti care sa reduca vizibilitatea. Ne starnea curiozitatea. Numele fabricii suna a fabrica de chibrite. La inceput am crezut ca e o fabrica de chibrite, avansand am vazut tancuri si tunuri; deja curiozitatea era la maxim. Intr-un loc era o gaura in gard, asa ca m-am dus sa vad cum arata un tanc de aproape. Nu stiu cum rezista tanchistii in tanc ca tare stramt mai e. La inceputul excursiei am intrebat un localnic ce industrie are Victoria si mi-a spus ca chimica, dar de arme nu mi-a spus nimic. Glumeam pe seama turistilor straini, spunand ca ar fi de fapt spioni. Glume de oameni cu insolatie.
Pe la 5 eram in Victoria, am luat o ocazie. O tipa foarte de treaba ne-a dus pana la gara din Fagarasi. Trenul a avut o intarziere de 40 min asa ca am mai vegetat putin prin gara. Mai intrand in vorba cu oamenii din gara, repede spuneau ca suntem moldoveni. Am incercat sa le explic ca suntem bucovineni si ca acesta e accentul pur romanaesc, nu au inteles. Riposta mea a fost sa vorbesc cu un accent dur moldovenesc. A doua zi la 6 eram in Suceava.
Acuma stau si ma gandesc cu placere la faptul ca am reusit un lucru atat de greu. Sa urc munti atat de inalti.
Concluzii:
- Mi-ar place ca fiecare turist sa-si stranga mizeria si sa o tina in rucsac sa nu o lase pe unde apuca. Cu cat poate sa scada greutatea rucsacului? Oricum cine sunt eu sa spun asa ceva, eu care am scazut inaltimea Moldoveanului cu 1 cm.
- Sa nu spun despre ceva ca-i greu pana ce nu am incercat pe pielea mea
- Daca vreau sa simt ca traiesc, si sa incep sa apreciez viata, sa stau pe marginea prapastiei.
